Zahărul ne omoară! Suntem neputincioși, oameni buni! Se vorbește deja despre ajutorul lui Dumnezeu pentru a scăpa de această dependență…un fel de Alcoolicii Anonimi.
Părinți, habar nu aveți să vă stăpâniți copiii! De fapt, nu se poate să îi stăpâniți! Este imposibil. Numai o forță superioară vă poate sări în ajutor! Jurnaliștii noștri iubiți ne propun un nutriționist, alături de (obligatoriu) un psiholog. Nimeni nu mai știe cum să își stăpânească progeniturile!
Văd la televizor un copil, care recunoaște că se ținea de tâmple și zbiera, plângând, pentru că nu avea nimic dulce prin casă, iar maică-sa plânge pe post, la amintirea acestui fapt trist, demonic! Ei bine, cine-i nebun? Copilul sau părintele?
Se pare că nicio variantă nu e corectă. Nimeni nu mai e nebun! Acum există doar vinovați! De vină sunt instituțiile care permit prezența zahărului în aproape toate produsele de pe piață. Iar noi nici nu le putem ocoli (am stabilit deja că nu avem nicio putere), dar nici nu avem voie să le consumăm!
Iată, văd un doctor care ne spune că avem o variantă de scăpare, fructoza. Dar nici nu termină bine fraza, și zice că această substanță ne scapă de o boală dar ne bagă în altele. Deci a avut și el o intervenție televizată pentru a ne confirma faptul că suntem neputincioși.
Hai să vă spun eu povestea mea. Eram un om care avea 86 de kg în ziua de 27 decembrie 2012. Mâncam numai porcării, alimentat de o familie care știa că nu e bine să consum atâtea nimicuri, dar nimeni nu îmi interzicea. Credeam că sunt un om blestemat. Credeam că nu mai am scăpare! Că sunt sortit să respir greu și să nu pot face efort! Mă simțeam lipsit de forță, atât fizică, cât și psihică.
Glumesc, oameni buni! Știam că sunt un om care nu face mișcare și căruia îi place să mănânce orice. După o cură de slăbire, care a durat 2 săptămâni, urmată de o perioadă de 4 luni în care nu am mai ținut nicio cură, ci făceam sport (o serie de flotări, abdomene și genuflexiuni, aproape în fiecare seară, timp de 30 de minute), mâncam pâine numai dimineața și dulciuri doar în prima parte a zilei, am făcut prima plajă la Vama Veche, în iunie 2013, având 62 de kg.
Gata cu lauda! Nu despre asta încerc să vorbesc aici. Aici nu există o dovadă de voință, ci există o dovadă a lipsei de voință din partea tuturor care se plâng de obezitate. Din punctul meu de vedere, obezitatea nu există fără un diagnostic medical, care dovedește dereglări hormonale, boli ale glandei tiroide sau altele de genul ăsta.
În momentul în care tu, doctor școlit, dai diagnosticul de dependență de zahăr, în primul rând ar trebui să îți pierzi dreptul la practică și, în al doilea rând, ar trebui să fii întrebat ce interese susții, în momentul în care minți, contrar cunoștințelor tale!
Dependența există, dar nu spui drogatului că e neputincios, doar pentru a da de mâncare unor oameni ce și-au ales funcții inventate. Dacă vrei să ajuți un om, spune-i că puterea e în mâinile lui. În momentul ăla, el va ști să o ia pe drumul bun sau nu.
Dependența poate fi orice. Poate fi cafeaua, castraveții, rodiile, țigara, zahărul, alcoolul, drogurile…orice. Toate formele de dependență sunt dăunătoare. Fără excepție! În schimb, știu oameni care s-au lăsat de droguri, oameni care s-au lăsat de zahăr și oameni care s-au lăsat de mâncarea sănătoasă. Se numesc alegeri, căi, direcții, dorințe, și sunt dictate de liberul arbitru al fiecăruia.
În altă ordine de idei, psihologii sunt foștii înțelepți ai satului, dar nimeni nu îi mai ignoră, pentru că acum au diplome. Nutriționiștii sunt fostele femei mofturoase, din capul străzii. Singurii care nu s-au transformat în ceva bun sunt dependenții. Ei nu au devenit experți pe produsele consumate, ci doar au ajuns să fie bucăți de carne, fără creier, care-s buni numai de mânat.
Omule, ești puternic! Puterea e în mintea ta! Acum, minte îți mai trebuie.
TUTUROR 